Azi o să scriu (puțin) despre cât de important este să respectăm ritmul de dezvoltare al copiilor, să nu îi comparăm, să nu îi etichetăm și să nu îi bifăm! Ei sunt niște indivizi frumoși de sine stătători, nu cifre într-un tabel!
Prima dată când am mers la mare (vorbesc despre experiența cu apa, pentru că este una concretă, foarte palpabilă) cu Fasolel-cel-Măricel a fost când avea 11 luni. L-am luat o dată în brațe și l-am dus „în larg” și a fost cu panică, MAN!:) Și atât am „forțat” lucrurile! I-am pus apoi piscina lângă apă (care apă în capul nostru de adulți poartă doar un nume și o raționalizare, dar pentru ei, pentru care un pat este gigant, imaginați-vă ce poate însemna un biet râu!).
Când a fost gata puiul, a ieșit din piscina lui și s-a dus în apa cea mare, cu patru lăbuțe. (L.E.: Când Fasolică s-a simțit pregătit să intre în apa mare, a intrat cu nașa lui de mână). Ăsta a fost primul an.
În anul doi, am încercat încă o dată în brațe în apă. Le big NO NO! 🙂 OK! 🙂
A intrat în ultima zi și nu mai voia să iasă.
Și tot așa, an de an, fără niciun „Vaaai, ce copil mare și nu vrea să intre în apă!” „Dar tu ești bărbat sau ce ești?” (actually…) sau „Dar nu îl vezi pe Ionică ce frumos înoată!” (Ce îmi pasă mie de Ionică!? EU sunt copilul tău!).
În anul 5 de viață, Frumosul-Luminosul și-a pus tacticos pernuțe, crenguțe, aripioare și ce a mai considerat dânsul și dus a fost în apa de 2 metri. După 2 zile a cerut pe un ton calm: „Vreau cursuri de înot cu antrenor”.
După 6 luni de cursuri înoată pe față, pe spate, într-o ureche, într-un picior. Cum VREA el. Și se bucură de ceea ce face!
„Datoria” noastră a fost să cumpărăm o piscină de cauciuc, aripioare și colac și să găsim un antrenor de înot, pe care să îl rugăm să nu ofere bomboane la sfârșit, că doar învață copii să înoate, nu cai.
Remember: creștem OAMENI, vorba unei mame minutate! 🙂
Cu drag,
Maria – mamă de Fasolel-cel-Măricel, Fasolel-cel-mititel și de ma-na.ro
MaNa Magazin Natural 